„Revenirea unui vis nebun: Planul Rusiei de a transforma cursurile râurilor siberiene”
În anii ’70, Uniunea Sovietică a utilizat dispozitive nucleare pentru a redirecționa apa din râurile siberiene, care se varsă în Oceanul Arctic, înspre Asia Centrală. Acest proiect s-a dovedit a fi un mare eșec, dar ideea ar putea fi readusă la viață după 50 de ani, conform unor surse. La vest de Munții Ural se află Lacul Nuclear, accesibil doar printr-o călătorie cu barca pe râurile Kolva și Vișerka. Zona este marcată de indicatoare care avertizează asupra riscurilor de iradiere.
Andrei Fadeev, un blogger din Perm, a descris Lacul Nuclear ca având apă transparentă, dar dozimetrul său a indicat un nivel de radiații mai ridicat în jurul lacului. Lacul s-a format pe 23 februarie 1971, când Uniunea Sovietică a detonat simultan trei dispozitive nucleare îngropate la 127 de metri sub pământ, fiecare având o putere de explozie de aproximativ 15 kilotone TNT.
Experimentul, numit „Taiga”, a fost parte dintr-un program de „explozii nucleare pașnice” care a durat două decenii și a inclus 124 de explozii. Scopul era de a excava un canal imens care să lege râul Peciora de Kama, un afluent al Volgăi, permițând astfel redirecționarea unei părți din apa care curge în mod normal spre Oceanul Arctic către regiunile mai populate și mai aride din Asia Centrală și sudul Rusiei. Proiectul de redirecționare includea mii de kilometri de canale și rezervoare interconectate.
În ciuda eforturilor sovietice de a ascunde experimentul, exploziile au fost detectate în țări îndepărtate, precum Suedia și Statele Unite, care au acuzat Moscova de încălcarea Tratatului de interzicere parțială a testelor nucleare din 1963. La jumătate de secol după aceste evenimente, Lacul Nuclear a devenit o atracție turistică uitată, dar rămâne o amintire a unuia dintre ultimele megaproiecte ale Uniunii Sovietice.
Ideea de a redirecționa apa din râurile rusești a apărut cu un secol înainte de exploziile nucleare, cu scopul de a inunda zonele joase dintre Marea Aral și Marea Caspică. Oficialii sovietici sperau că aceste proiecte vor salva Marea Aral, care aproape că a secat din cauza supraexploatării. În anii ’70 și ’80, sute de milioane de ruble au fost investite în acest proiect, implicând aproape 200 de institute de cercetare și organizații științifice, cu un total de 68.000 de persoane implicate.
Proiectul de inversare a cursului râurilor includea nu doar Volga, ci și alte râuri precum Ob și Irtiș, cu un canal de 1.500 de kilometri destinat să transfere până la 10% din apa din aceste râuri către Kazahstan, Uzbekistan și Turkmenistan. Partidul Comunist visa ca apa din râurile siberiene să ajungă în Asia Centrală în 1985 și ca proiectul să fie finalizat până în anul 2000.
Criticile împotriva proiectului au crescut în anii ’80, generând o campanie publică fără precedent în Uniunea Sovietică. Devierea apei înspre sud amenința habitate unice și putea provoca schimbări climatice periculoase. După dezastrul nuclear de la Cernobîl în 1986, premierul sovietic Mihail Gorbaciov a anulat proiectul de inversare a cursului râurilor.
Cu toate acestea, ideea nu a dispărut. În 2008, primarul Moscovei, Iuri Lujkov, a publicat o carte în care susținea redirecționarea cursului râurilor siberiene. Recent, doi cercetători ruși au argumentat că progresele științifice din ultimele decenii ar putea facilita realizarea acestui proiect și că acesta s-ar alinia noilor strategii geopolitice ale Moscovei, mai apropiate de „Est” după deteriorarea relațiilor cu „Vestul”.
Un istoric american a afirmat că Rusia, ca imperiu de resurse, ar putea colabora cu China pentru a transfera apă din Siberia către regiunile agricole din nordul Chinei.
