Război în Umbre: Cum ar schimba Putin regulile jocului în confruntarea cu NATO comparativ cu Ucraina
Rusia a planificat invazia Ucrainei din februarie 2022 ca o campanie decisivă de trei zile, care ar fi dus trupele sale la Kiev și ar fi răsturnat rapid guvernul ucrainean. Trei ani mai târziu, acest scenariu rămâne un vis neîmplinit. Forțele rusești se confruntă cu pierderi masive de oameni și echipament și sunt blocate pe o linie de front statică, la sute de kilometri de Kiev. Deși Rusia a înregistrat progrese tactice incrementale, nu există semne ale unui avans militar major în curând, conform unei analize Foreign Policy.
În același timp, statele europene din NATO se grăbesc să se reînarmeze. Mai mulți șefi ai apărării din NATO avertizează că alianța trebuie să fie pregătită să facă față unui atac rusesc asupra unuia sau mai multor membri în termen de trei până la șapte ani. Oficialii danezi au avertizat că Rusia ar putea lansa un atac în termen de șase luni de la încetinirea sau încheierea războiului din Ucraina.
Aceste două imagini ale Rusiei sunt greu de reconciliat: o Rusie care eșuează în ambițiile sale în Ucraina și o Rusie care reprezintă o amenințare existențială pentru NATO, în special pentru statele est-europene. Cheia acestui paradox constă în înțelegerea că un război NATO-Rusia ar fi probabil foarte diferit de invazia Ucrainei. Scopul principal al Moscovei într-un conflict cu NATO nu ar fi acapararea de teritorii mari, ci distrugerea alianței ca entitate politică și militară capabilă să se opună Rusiei.
Rusia ar pierde un război convențional cu NATO, chiar și fără implicarea SUA. Prin urmare, evitarea unui conflict prelungit și asigurarea unei rezoluții rapide și favorabile este esențială pentru Moscova. Un atac rusesc asupra NATO nu ar viza principal distrugerea capacității generale a alianței de a purta război, ci subminarea hotărârii și a dorinței NATO de a rezista. Rusia ar favoriza o campanie scurtă, de mare intensitate, menită să fractureze coeziunea politică a NATO, concentrându-se pe menținerea confruntării localizate, implicând cel mult unul sau câteva state NATO.
Un scenariu plauzibil ar putea începe cu o incursiune limitată în teritoriul NATO, vizând un punct slab perceput, cum ar fi statele baltice. După atacul inițial, Rusia ar putea declara că orice încercare de recucerire a zonei ocupate ar declanșa o escaladare nucleară. În plus, Rusia ar putea dispersa rachete echipate cu focoase nucleare tactice, pregătite pentru lansare în orice moment. Dacă NATO ar pregăti un contraatac, Rusia ar putea escalada atacând infrastructura civilă din Europa cu rachete convenționale, sugerând că rezistența nu face decât să crească costurile.
Acest tip de atac s-ar baza pe presupunerea că hotărârea NATO va slăbi sub presiunea amenințărilor convenționale și nucleare. Factorii de decizie ruși probabil nu se așteaptă la o capitulare uniformă în întreaga NATO, dar ar putea anticipa o ezitare din partea Statelor Unite și a aliaților din Europa de Vest. Orice reticență de a apăra un membru NATO atacat ar însemna prăbușirea alianței, ceea ce ar reprezenta obiectivul principal al Rusiei.
Decizia Rusiei de a ataca un membru NATO ar depinde mai puțin de echilibrul forțelor și mai mult de percepția hotărârii. Deși trupele rusești au ezitat în Ucraina, există puține îndoieli cu privire la determinarea Rusiei de a răsturna ordinea post-Război Rece și de a restabili o sferă de influență în Europa de Est. Aceasta, coroborată cu o percepție de aversiune față de risc din partea Occidentului, creează un amestec periculos care ar putea determina factorii de decizie ruși să acționeze mai devreme decât mai târziu.
