De ce anumite păsări aleg să nu zboare: „Costurile sunt mai mari decât avantajele”
Peste 60 de specii de păsări, precum pinguinul, struțul sau kiwi, și-au pierdut capacitatea de a zbura. Oamenii de știință explică faptul că, deși aceste specii au evoluat din strămoși capabili de zbor, în lipsa prădătorilor și a nevoii de migrare, „costurile zborului depășesc beneficiile”, iar păsările s-au adaptat la un stil de viață terestru sau acvatic.
Păsările pot supraviețui și se pot reproduce mai bine dacă investesc energia în altceva. Capacitatea de a zbura este deosebit de utilă pentru a scăpa de prădători și pentru a parcurge distanțe lungi în căutare de hrană și condiții de trai favorabile. Totuși, zborul necesită multă energie, iar păsările consumă cu aproximativ 75% mai multă energie pe zi decât mamiferele de dimensiuni similare.
„Dacă zborul nu este necesar, păsările pot supraviețui și se pot reproduce mai bine dacă redirecționează această investiție energetică către alte funcții”, a declarat Natalie Wright, conferențiar universitar în biologie la Kenyon College din Ohio. Într-un articol din 2016 publicat în revista PNAS, Wright și colegii săi au remarcat că păsările care trăiesc pe insule, unde se confruntă cu puțini sau chiar niciun prădător și cu o competiție redusă pentru hrană și habitat, tind să evolueze spre incapacitatea de zbor.
„Când trăiesc pe o insulă fără prădători și fără nevoia de a migra sau de a parcurge distanțe mari, pentru multe tipuri de păsări costurile zborului depășesc beneficiile”, a spus Wright.
Modificări fizice și adaptări
Trecerea la incapacitatea de zbor determină modificări fizice la păsări. De-a lungul timpului, mușchii pectorali responsabili de zbor se micșorează. Sternul (osul pieptului), împreună cu creasta sa centrală (carena) — acolo unde se atașează mușchii de zbor — devine și el mai mic. Oasele aripii — humerusul, ulna și carpometacarpul — devin mai scurte și mai puțin robuste, în timp ce picioarele devin mai lungi și mai solide, ca adaptare la un stil de viață terestru.
Unele păsări au renunțat la zbor în favoarea unei abilități superioare de înot. Pinguinii, de exemplu, și-au păstrat mușchii de zbor și carena, dar le-au adaptat pentru înot. „Ei își folosesc aripile pentru a zbura sub apă”, a declarat Peter Ryan, profesor emerit de ornitologie la Universitatea din Cape Town, Africa de Sud. La păsările care nu mai pot zbura de mult timp, dispar și penele rigide necesare zborului (penele de zbor). În unele specii, precum kiwi, penele de pe corp își pierd barbulele — structuri mici în formă de cârlig care le mențin aerodinamice.
Extincții și evoluție
Un studiu din 2025 publicat în revista Evolution a descoperit că păsările care nu zboară pierd caracteristicile penelor în ordinea inversă în care acestea au evoluat. Cercetarea a concluzionat că schimbările scheletice apar înaintea celor din penaj, deoarece formarea și întreținerea oaselor necesită semnificativ mai multă energie decât întreținerea penelor.
Deși păsările incapabile de zbor sunt rare astăzi, fosilele arată că, în urmă cu doar câteva mii de ani, erau mult mai numeroase și mai diverse. Totuși, odată cu sosirea oamenilor și a animalelor precum șobolanii și câinii, aceste păsări au devenit vulnerabile în fața prădătorilor. „După ce și-au sacrificat capacitatea de a zbura, nu mai aveau timp să re-evolueze această abilitate utilă”, a spus Tim Blackburn, profesor de biologie invazivă la University College London.
Acest lucru a dus la extincția rapidă a unor păsări emblematice precum dodo (Raphus cucullatus) din Mauritius, moa din Noua Zeelandă și multe altele. Un studiu din 2020, co-autor al căruia a fost Blackburn, a concluzionat că pe Pământ ar exista de patru ori mai multe specii de păsări incapabile de zbor, dacă nu ar fi existat extincțiile cauzate de oameni.
Pierderea capacității de zbor a avut loc de cel puțin 150 de ori în diferite grupuri de păsări de-a lungul istoriei evolutive. „Multe dintre aceste specii au prosperat pe insule fără prădători, dar au dispărut curând după sosirea oamenilor (din cauza vânătorii directe sau a prădătorilor introduși), ceea ce face ca lipsa capacității de zbor să pară mai rară decât a fost în realitate”, a spus Ferran Sayol, autor principal al unui studiu.
